Iubirea ca o amintire (fragment din viață)

Urmă să plecăm din București, urmă să ne destindem mintea undeva pe la munte.

Am făcut bagajele destul de voluminoase deși știam că mai mult vom petrece timpul fără haine pe noi, dar totuși fiind „conștiincioși” am luat din toate, zici că plecăm pentru o luna nu pt 2 nopți.

Am ajuns în camera rezervată și după ce am despachetat pe jumate bagajele am ieșit în balcon să ne delectam cu peisajul care părea desprins dintr-un basm.

-Tu vezi ce văd și eu? O întreb în timp ce îi acopeream picioarele cu o pătură.

-Da, sau nu știu. Văd muntele, văd brazii, te văd pe ține, ne văd pe noi aici, ne văd și peste 100 de ani făcând același lucru. Te ador, nebunul meu, ești frumos!

-Draga mea, eu par frumos datorită ție. Radiez datorită ție. Peste 100 de ani am să fac la fel, picioarele tale îngheață la frig, iar eu am să îți aduc pătură.

-Îmi aprinzi o țigară, te rog ? Aș face-o eu dar are alt gust.

-Normal că îți aprind. Am aprins țigară și apoi mi-am aprins și mie una.

-Este liniște! A spus în șoaptă de parcă nu voia să rupă liniștea cu vocea ei.

-Da iubita, este liniște, ascult-o!

-De ce mă iubești?

-Dacă ai putea să te vezi prin ochii mei! Hai să îți explic ce văd acum. Vântul adie și îți mișcă părul în așa fel încât am senzația de basm, ochii tăi completează peisajul montan, calmitatea lor este sublimă, chipul tău este că al unui copil avid după dulciuri, așa privești munțîi, parcă ai vrea să îi înglobezi în ține, trupul tău acoperit parțial de o pătură arată destul cât să fie voluptos și destul de puțîn că să incite.

-Ești nebun! Zici că îmi citești o carte! Oprește-te că sar pe ține și totuși este frig aici în balcon.

Am zâmbit, am și tăcut și am savurat cană de cafea și priveliștea pe care mi-o oferea ea, munțîi nu mai erau, erau palizi pe lângă ceea ce aveam eu.

Amintiri despre iubire (fragment)

By Dragoș Mutafa